Corina Popa, Școala de gramatică: „Limbajul exprimă și NE exprimă”

November 11, 2019
Corina-Popa-2.jpg

După ce a predat în România, atât în sistemul preuniversitar, cât și în cel universitar, confruntându-se cu toate neajunsurile profesorului debutant, Corina Popa a decis că e timpul pentru o reorientare profesională și a aplicat la Școala Diplomatică din Madrid. A fost singura studentă din România admisă în acel an și s-a bucurat de toate avantajele sistemului spaniol de educație, mai ales din sfera cercetării.

Când a fost pusă în fața șansei de a profesa la Madrid, s-a gândit cum ar fi să revină cu visul aparent imposibil de a le oferi măcar câtorva elevi din România calitatea învățării de care beneficiase ea. Și s-a întors. Fără serviciu, fără oameni din domeniu pe care să îi cunoască și care să o poată ajuta, dar cu un ideal în minte și conștientă că lamentarea și așteptarea nu sunt opțiuni care să o caracterizeze.

A urmat o perioadă de un an de documentare, apoi multe stagii de voluntariat, în urma cărora a primit șansa de a lucra în domeniul legislației educației. Abia după trei ani de mers prin școli cu chestionare, de consultări și de cercetări, a înființat în Ploiești un ONG și, alături de o echipă de voluntari, a pilotat timp de un an, gratuit, un curs bazat pe cercetările sale din neurolingvistică.

La același curs, la Școala de gramatică, urmau să fie ocupate toate locurile în șase zile, cu doar un anunț pe pagina de Facebook. De atunci, Școala de gramatică crește și adună în jur elevi entuziasmați și pasionați, dar și părinți care văd pe viu ce înseamnă un act educațional de calitate. 

Pentru cei care încă se mai întreabă „la ce ne folosește gramatica”, discuția cu Corina Popa e o demonstrație elegantă a faptului că de gramatică nu scăpăm niciodată, la fel cum nu scăpăm de nicio ramură a învățării fiindcă „disciplinele școlare s-au născut din palierele care ne configurează existența.” Ea este pedagogul lider care încearcă să lanseze o modă a bucuriei și a responsabilității de a vorbi corect, respectuos și demn.

Românii din România trăiesc într-o cultură a aşteptărilor pe care le au de la minister, guvern, stat, şi nu de la aşteptările pe care le au de la propria persoană. Ne-am obişnuit să dăm vina pe orice altceva (instituţii oficiale, sistem, criză economică), mai puţin pe ceea ce nu am fost capabili să facem. Cum vedeţi această atitudine de de-responsabilizare în ceea ce priveşte educaţia? 

Când cerem o „țară ca afară”, ar trebui să ne gândim puțin dacă noi înșine gândim ca „afară”, dacă trăim ca afară, dacă știm să creștem și să greșim constructiv și asumat ca afară. Când avem așteptări, nu e loc de așteptare, pentru că schimbarea poate veni doar din interior. Iar bogăția lingvistică românească din sfera construcțiilor impersonale, din seria paradigmei verbale a neasumării e cel mai exact barometru al mentalității noastre: construcții reflexiv-impersonale „se așteaptă să..”, „se știe că…”, expresii verbale impersonale: „e de „așteptat să…”, „e bine să….”, construcții pasiv-impersonale: „e demonstrat că….”, verbe impersonale: „trebuie să…”, „rezultă că…” etc. 

Dv. ați schimbat ceva și ați câștigat atenția elevilor și a părinților pornind de la o schimbare de atitudine care vine din conștiința personală a unui educator responsabil, modern, racordat la evoluția și dinamica educației. Deci, se poate! Cum ați reușit această performanță de a merge contra curentului?

Nu cred că aveam deloc premisele reușitei. După ce am predat în România, atât în sistemul preuniversitar, cât și în cel universitar, confruntându-mă cu toate neajunsurile profesorului debutant, am fost convinsă că e timpul pentru o reorientare profesională și am aplicat la Școala Diplomatică din Madrid. Am fost singura studentă din România admisă în acel an și m-am bucurat de toate avantajele sistemului spaniol de educație, mai ales din sfera cercetării. Când am fost pusă în fața șansei de a profesa la Madrid, m-am gândit cum ar fi să mă întorc cu visul aparent imposibil de a le oferi măcar câtorva elevi din România calitatea învățării de care m-am bucurat eu. Și m-am întors. Fără serviciu, fără oameni din domeniu pe care să îi cunosc și care să mă poată ajuta, dar cu un vis în buzunar și conștientă că a mă lamenta și a aștepta n-ar fi deloc opțiuni pentru mine. A urmat o perioadă de un an de documentare, apoi multe stagii de voluntariat, în urma cărora am primit șansa de a lucra în domeniul legislației educației. Abia după trei ani de mers prin școli cu chestionare, de consultări și de cercetări, am înființat în Ploiești un ONG și, alături de o echipă de voluntari, am pilotat timp de un an, gratuit, un curs bazat pe cercetările mele din neurolingvistică. La același curs, la Școala de gramatică, urmau să fie ocupate toate locurile în șase zile, cu doar un anunț pe pagina de Facebook. Nimic nu ar fi fost posibil fără multă muncă, fără curaj și fără perseverență.

Puțini au crezut că pot reuși, iar acest lucru m-a încurajat să cred eu și pentru ei. Mi-am dat seama că, pentru „a schimba lumea”, fiecare trebuie să schimbe un singur lucru – pe el. 

Este educația românească pregătită să instruiască elevii pentru meseriile viitorului? Care e rolul gramaticii?

Suntem o cultură a accentului pus pe diagnoză, nu pe prognoză. Conform unui studiu realizat de Dell Technologies, aproximativ 85% dintre meseriile care vor exista în 2030 nu au fost încă inventate, 800 de milioane de locuri de muncă vor fi desfiinţate din cauza automatizării, iar altele noi vor apărea. Vor supraviețui cu siguranță profesiile care au la bază creativitatea, emoția și gândirea critică. Iar 

instrumentul care ne ajută cel mai bine să reușim să exprimăm ceea ce simțim și ceea ce analizăm mental este gramatica.

 Printr-o aprofundare a științelor limbajului, învățăm să exprimăm cât mai coerent, cât mai precis și mai coeziv raportarea noastră la ceea ce ne înconjoară, dar și să NE exprimăm (pe noi înșine). 

Limbajul exprimă și NE exprimă.

Iar lucrurile pe care le poți exprima clar și corect sunt dovada faptului că te poți raporta clar și corect la lucrurile despre care vorbești.

De gramatică nu scăpăm niciodată

Cum ați răspunde unui elev care întreabă „cu ce ne ajută pe noi gramatica?”

Gramatica nu înseamnă analize morfologice cărora nu le înțelegem sensul. Când vorbim despre gramatică, vorbim despre sintaxă – o modalitate fascinantă de a înțelege înlănțuirea logică a cuvintelor într-un enunț și a propozițiilor într-o frază. La rândul ei, morfologia este oglinda modului în care ne raportăm la realități: dacă pe masă avem mai multe creioane, nu un creion, putem exprima această pluralitate datorită categoriei gramaticale a numărului, care schimbă forma substantivului „creion”. De aceea, morfologia este numită știința formei, pentru că ne explică modul în care flexionează cuvintele odată ce capătă viață, odată ce ajung să exprime realități. Fonetica se îmbină de minune cu dicția și ne ajută să descoperim povestea din spatele fiecărui sunet pe care îl rostim. Iar toată dinamica acestui organism viu din ce în ce mai versatil și mai puternic este surprinsă din punct de vedere lexical în dicționare – fie ele lexicografice (care conțin definiții, sinonime etc.), fie normative (care ne învață cum flexionăm corect, cum pronunțăm corect și cum ortografiem). Ramurile gramaticii sunt interconectate într-o logică de neclintit și ne conectează pe noi cu realitatea. Mai mult decât atât, limbajul este o tehnologie neuroauditivă care ajunge să modifice tiparele cognitive din mintea celorlalţi. Cuvintele, odată ieșite din dicționar și integrate în ființa noastră, au asociate sensuri, care, în afară de a identifica un referent, au emoții asociate, prin istoria vitală care leagă cuvântul de propria existență.

Când e vorba despre gramatică și predarea acesteia în școală, cât de mult ajută manualele și auxiliarele? Poate un educator bun să lucreze fără manual?

Consider manualul un element necesar, dar nu suficient. Necesar pentru profesorii mai puțin experimentați, care au nevoie de o proiecție de facto a programei. Mă gândesc, totodată, la copiii care nu au acces la informații precise din partea unor profesori cu pregătire slabă, la elevii care trebuie să aibă acasă un suport creditabil de învățare. Dar am certitudinea că un profesor cu vocație și cu pregătire temeinică poate lucra excelent fără manual. Am ca model maieutica lui Socrate. Am în minte figura profesorului de literatură al lui Albert Camus. Un profesor bun, care s-a documentat în prealabil, care cunoaște nevoile fiecărui elev știe să se detașeze de „educația pentru toți” din manual și să creeze o educație pentru fiecare.

Există avantaje ale sistemului de învățământ de stat în România față de cel privat? Ce are sistemul de stat și nu are cel privat? Un singur atu măcar.

Există, desigur. Elevii sunt mai ancorați în realitatea diversității sociale, în cazul sistemului de stat. Totodată, având mai puține resurse, profesorii din sistemul de stat ar trebui să transforme acest neajuns într-un prilej de a deveni mai creativi, iar creativitatea se proiectează, în mod fericit și inevitabil, asupra elevilor.

Încerc să lansez o modă a bucuriei și a responsabilității de a vorbi corect, respectuos și demn

Cu ce îi atrageți pe elevii dvs.?

Încerc mereu să îi las să mă vadă așa cum sunt – cu pasiunea imensă pentru ceea ce fac, cu încrederea pe care o am în talentul fiecăruia dintre ei, cu nevoia de a învăța zi de zi odată cu ei și pentru ei. Încerc să le fiu un bun partener de lucru, un model de profesionalism și un mentor în descoperirea vocației fiecăruia dintre ei. Aș vrea să cred că îi atrag prin iubirea pentru ei și pentru profesia mea. Le sunt recunoscătoare elevilor că, datorită prezenței lor, pot face ceea ce iubesc și pot primi atât de multă bucurie prin profesia pe care o practic. Așa că încerc să lansez o modă a bucuriei și a responsabilității de a vorbi corect, respectuos și demn.

În era meta-competențelor de învățare, care pun accent pe creativitate, prea mulți profesori de limba română cer elevilor să învețe pe de rost comentarii literare și să le reproducă la teze sau examene. Iar gramatica e ceva de care „scăpăm oricum după examenul de capacitate”. Cum comentați?

De gramatică nu scăpăm niciodată. De fapt, nu scăpăm de nicio ramură a învățării. Pentru că disciplinele școlare s-au născut din palierele care ne configurează existența. Trăim integrat, așa cum ar trebui să și învățăm – integrat, nu secvențial. Adică antrenăm simultan competențele pe care le dobândim. La un interviu de angajare, spre exemplu, când credem că „am scăpat, în sfârșit de școală”, trebuie să adecvăm limbajul stilului de comunicare formal, să prezentăm un CV în care competențele de redactare au fost antrenate odată cu cele digitale, să articulăm clar cuvintele care ne definesc, să avem o retorică adecvată a privirii, să înțelegem sensul întrebărilor pe care le primim și să răspundem concis și la obiect, să analizăm și să argumentăm temele propuse, să cunoaștem tehnicile de autoprezentare realistă și pozitivă, să ne cunoaștem drepturile și obligațiile, știind totodată că vom merge la serviciu, nu la … „servici”. 

Care e nivelul de limbă română/gramatică elementar necesar pentru un elev absolvent de gimnaziu?

 Un absolvent de gimnaziu trebuie să fie capabil să participe la interacțiuni verbale, în cadrul cărora să își poată exprima un punct de vedere argumentat, să aibă abilități de documentare și de prezentare multimodală a unei teme (corelând elementele verbale cu cele paraverbale și nonverbale), să înțeleagă adecvat un text oral sau scris, înțelegând tematica, ideile principale structura acestuia și tipologia secvențelor textuale (descriere, dialog, narațiune, explicație, argumentare). De asemenea, un absolvent de gimnaziu are noțiunile de bază de gândire analogică și critică, este capabil să compare două texte, să se exprime nuanțat din punct de vedere stilistic.

Sub aspectul gramaticii, trebuie să aibă capacitatea de a corecta comportamente comunicative inadecvate situației de comunicare sau incorecte lingvistic, să cunoască structura lexicului propriei limbi și relațiile semantice create între cuvinte (sinonimie, omonimie, antonimie etc.), dar și să analizeze elemente de dinamică a limbii, prin utilizarea achizițiilor de fonetică, de morfologie și de sintaxă. 

Salvarea educației va veni de la toți, doar când va putea veni de la fiecare

De unde credeți că va veni salvarea sistemului educațional în România?

Din asumarea reală de valori, mai ales integritatea și perseverența. Din conștientizarea faptului că nu putem acoperi prin meditații delăsarea de la clasă, că avem nevoie de un sistem care să îndrume întâi profesorii incompetenți și fără vocație să se reorienteze profesional și să plece de la catedră. Din conștientizarea faptului că avem nevoie de o educație pentru toți, prin echitate, dar și de o educație pentru fiecare, deci de diversitate. Că nu există olimpici, mediocri și slabi, ci copii cărora li s-au descoperit și fructificat talentele și copii care nu au avut această șansă. Din înțelegerea faptului că, dacă ai așteptări, nu aștepți: tu, părinte, nu aștepți să citească cel mic „când o veni la clasă o profesoară bună, care să dea listă de lecturi obligatorii”, te documentezi, cumperi cărți, citești odată cu el; tu, elev, semnalând respectuos derapajele din școală, bucurându-te de dreptul de a învăța; tu, profesor, iubindu-ți elevii și venind în fața lor cu bucurie, cu plăcere, documentat și gata să fii un model și un mentor pentru ei; tu, politician, dând legi aplicabile, predictibile, documentate, creând un sistem bazat pe integritate, pe demnitate și pe profesionalism. Salvarea va veni de la toți, doar când va putea veni de la fiecare – este o evidență logică, probabil amuzantă, prin aparenta redundanță. Dar, invocându-i mereu pe „toți”, ajungem să ne excludem pe noi din imperativul responsabilității.

Sistemul de educație românesc pune mai degrabă accent pe profesori decât pe elevi. De ce și cum poate fi schimbat acest fenomen?

Avem, în educație, obsesia centrării – „sistem centrat pe elev”, „sistem centrat pe profesor” etc. Educația este, în viziunea mea, un proces care începe cu cel care urmează a fi educat și se încheie (se încheie procesul de educație, nu învățarea continuă pe tot parcursul vieții) cu cel educat (în sensul rezultativ al acestui participiu). Este evident, așadar, că educația este despre cel educat, despre elev, despre devenirea lui în procesul școlarizării. Dar aș evita termenul „centrat” sau aș relativiza puțin paradigma centrării, că să ne dăm seama că fiecare instanță a procesului de educație are propria responsabilitate. Elevul – să învețe, părintele – să învețe să devină mai bun și să sprijine învățarea, profesorul – să învețe să devină mai bun, să dirijeze și să „mentoreze” (nu există în DEX acest cuvânt, dar cred că trebuie introdus) învățarea, iar administrația – să creeze cadrul cel mai favorabil desfășurării învățării.

Sunteţi de acord cu faptul că părinţii sunt primii educatori ai copiilor şi că ei sunt primii care trebuie (re)educaţi?

Educația copilului începe în familie și rămâne în primii ani în perimetrul nivelului de educație al părinților. De aceea, educația este investiția prezentă în dinamica socială viitoare. Copiii educați de azi vor fi părinții educați de mâine. La Școala de gramatică, avem cursuri la care îi rugăm pe elevi să-și invite părinții, pentru a-i antrena în procesul de învățare și pentru a ne asigura că acasă vor ști să continue demersurile și strategiile pe care noi le începem la clasă.

Este pedagogul un lider? Se poate vorbi despre educatori ca despre nişte lideri? Despre educaţie ca leadership? Cum e la noi, cum e la alţii?

Da, pedagogul ar trebui să fie un lider real, nu un conducător. Trebuie să renunțăm la imaginarea catedrei ca pe o tribună de la care profesorul își etalează autoritatea. Autoritatea nu se impune, ea derivă din integritatea, din exemplul moral și profesional pe care îl oferim. Un pedagog care știe să fie un lider real transformă exemplul personal în cel mai puternic instrument pedagogic. Nu se ipostaziază ca unic pol de decizie sau de control, ci devine coechipier al elevilor. Și dirijează, ghidează învățarea din mijlocul lor.

Să știi ce să faci cu ceea ce știi

Dezvoltarea gândirii critice, a discernământului, învățarea continuă, responsabilitatea, conștiința civică || sau acumulare de informații, memorare mecanică, reproducerea informațiilor?

Aleg prima serie, categoric. „A ști” este un verb fără sens în educație, dacă nu este plasat în succesiunea logică „a ști ce să faci cu ceea ce știi”.

Ce anume din şcoala românească în care v-aţi format v-a rămas în minte şi în suflet? Bune sau mai puţin bune?

Cu toate că m-am născut la un an după Revoluție, am trăit experiența unor ani de gimnaziu dirijați de vreo două profesoare rămase profund înrădăcinate în mentalitatea și în pedagogia comunistă. Devenisem elevă în clasa a V-a, la clasa „bună” – clasa de matematică, după un examen inutil și „antipedagogic” la matematică și la română, în urma căruia elevii înscriși erau ierarhizați și repartizați, în funcție de medie, la clasa bună – de matematică, la clasa mediocră – de engleză sau la clasa slabă (care nu avea nume, așa că deja se prefigurau atenția și atitudinea pe care profesorii urmau să le îndrepte către acei copii). În urma examenului, am obținut note maxime și am intrat în mașinăria de tocat copilării și de construit olimpici. Vă puteți imagina zilnic o clasă întreagă, tremurând nemișcată în bănci, înaintea orelor de matematică, lăsate cu verdicte prefațate de imperativul „TRECI”- „Treci la tablă!” și „Treci în bancă, 3!”. Și, într-o succesiune neclintită dictare – ascultare – teme – pregătiri pentru olimpiadele de matematică și de română, eleva Corina își „permitea” luxul rebel de a scrie poezii și de a fi talentată la pictură. „Pentru că stai de desene, eu te urăsc foarte mult!” – a fost replica primită de la una dintre profesoarele care predau materiile „sacre” din curriculumul școlar. Eram clasa a VI-a și primeam prima lecție vie de psihologie – aceea că trebuie să am puterea de a conștientiza că problema nu este la mine, că a fi diferită nu este un handicap și că am nevoie de curajul de a-mi urma pasiunea, indiferent de ocara din jur. La sfârșitul clasei a VI-a, cu ajutorul profesoarei mele de desen, aveam deja prima expoziție de pictură și, cu încurajările părinților și ale fostei doamne învățătoare, îmi lansam primul volum de versuri. Copilul de gimnaziu de atunci a înțeles că acei oameni nu SE vor schimba, pe acei oameni îi vom schimba, dacă învățăm să lucrăm înainte de toate cu noi, la noi. 

Am mai înțeles că a trece printr-o experiență de învățare atât de dură trebuie privită ca pe o șansă, nu ca pe un motiv de lamentare, pentru că îmi oferă motivația de a deveni profesorul pe care voiam să îl am. Așa că singura opțiune pentru viitorul meu urma să fie Liceul Pedagogic din Ploiești.

Astăzi, școala gimnazială din copilăria mea nu mai are nicio legătură cu realitatea. Este o școală modernă, europeană, ancorată în nevoia de schimbare a paradigmei de gândire în educație. Profesorii tineri de atunci sunt coechipierii profesorilor debutanți de azi, iar unii dintre ei au fost speakeri și mentori la o serie de conferințe pe care le-am organizat anul trecut în orașul natal. Anul acesta, în orașul meu natal, într-o sală de 360 de persoane, la Festivalul Internațional de Educație, din primul rând, mă privea cu încredere și căldură doamna mea învățătoare. În școala mea, au rămas profesorii care au meritat să fie la catedră și au demonstrat că, dacă există voință, curaj și perseverență, nicio schimbare în bine nu este imposibilă.

Interviu de Daniela Palade Teodorescu