Cătălin Mahu, owner „La Mama”: „Când trăiești cu mâncare bună toată copilăria, îi știi gustul și vrei să-l păstrezi. Eu mi-am dorit mult să-l dăruiesc și altora”

October 25, 2019
Catalin-Mahu-proprietar-La-Mama-e1572020509932.jpg

De peste 20 de ani, restaurantele „La Mama” sunt locuri de suflet pentru toți cei ce iubesc mâncarea tradițională și gustul autentic. Cătălin Mahu este cel care, inspirat de aromele de neuitat ale copilăriei petrecute în sânul familiei, a dat viață lanțului de restaurante în 1999. De atunci, au urmat 7 localuri deschise, toate păstrând amprenta gustului bun și a bunului gust. De-a lungul timpului, cel care se visa în copilărie inginer sau profesor de istorie, a avut grijă ca experiența oricărui client ce pășește într-unul dintre restaurantele „La Mama” să fie memorabilă. Și nu i-a lipsit nici spiritul de aventură, încercând constant să inoveze pe piața de HORECA. Succesele s-au împletit cu eșecurile, însă toate au însemnat o lecție învățată și asumată de Cătălin Mahu, în urma căreia serviciile oferite clienților au avut doar de câștigat. Toate aceste experiențe se regăsesc în cartea Povestiri la colțul mesei, lansată de Cătălin la împlinirea a 20 de ani de „La Mama”, iar ce nu a încăput în paginile cărții ne-a destăinuit nouă, într-un interviu în exclusivitate.

Cum au fost anii copilăriei? E ceva ce prevestea că vei ajunge să îți deschizi propriul restaurant?

Pe atunci nu conștientizam, însă cred că primul semn pe care l-am avut despre ce urma să devin a fost dragostea pentru gustul bun al mâncărurilor gătite de mama sau de bunica. 

Am avut o copilărie fericita: ani petrecuți la bunici, jucatul cât e ziua de lungă cu animalele din bătătură, mersul la muncile câmpului, fructele mâncate direct din copac sau de pe jos, laptele băut direct de la vacă, lucruri care astăzi s-au denaturat, care par ireale. Mergeam la școală de drag, învaățam de drag și olimpiadele ni se păreau evadări din cotidian. La fel și sportul și competițiile aferente. Am făcut 7 ani de judo cu un antrenor care era un exemplu de forță și perfomanță pentru noi, Dumitru Constantin se numea. Apoi, în liceu, plecam în drumeții pe munte sau prin țară, cu rucsacul în spate, adevărate găști de Cireșari, chiar și câte două săptămâni. De asemenea, oricâte lecții aveam și oricât de mult ne pregăteam pentru facultate, aveam timp de petreceri și de socializare. Poate că nu era nimic fantastic în copilăriile noastre, dar, privind în urmă, cred că totul era, de fapt, fantastic. 

Dacă ar fi să te gândești la două momente relevante din copilărie sau adolescență care crezi că au contribuit la formarea ta personală și profesională, care ar fi acelea?

Cred că prima lecție importantă de viață am primit-o în clasa a 7-a, când tatăl meu a decis să mă învețe ceva despre arta fotografică. Mi-a pus un aparat semiprofesional în mână, două filme alb-negru, mi-a explicat ce și cum trebuie să fac și m-a trimis afară să fotografiez. Am terminat repede cele două filme a câte 36 de poziții fiecare și m-am întors acasă cu ele. Tata m-a băgat în laborator și m-a învățat să le developez, apoi am studiat fotografiile împreună: mi-a arătat unde puteam îmbunătăți fiecare poză – de la diafragmă la timpul de expunere, de la încadrarea în fotografie la zoom. După toate acestea, mi-a mai dat un film și mi-a zis să-l gestionez cu grijă. Evident că l-am stricat imediat, după care, ducându-mă la tatăl meu să-i cer altul, el mi-a spus: „Nu mai am… dar te duci la magazinul X și îți poți cumpăra.”

A fost o maturizare ușor timpurie pentru mine. Am strâns din dinți, am renunțat la diverse lucruri care îmi plăceau, am strâns bani și am început să-mi cumpăr filme si să fac poze tuturor prietenilor mei. Apoi încercam să le vând pentru a face rost de mai mulți bani.

Din acel moment până la sfârșitul liceului nu am mai avut nevoie de bani de buzunar, am făcut mii de fotografii la școală, în drumeții, la zeci de petreceri, dacă nu sute… A fost o lecție bună – pentru orice îți dorești cu adevărat trebuie să muncești mult, cu pereverență și să nu irosești ce ai. 

Apoi, în liceu am avut un profesor extraordinar de fizică și ulterior am făcut pregătire pentru facultate tot cu el. Întâmplarea face ca în generală să fi avut un dascăl similar la matematică – cei doi erau prieteni, așa cum bine zice vorba din popor că „Cine se aseamănă, se adună”. Ei mi-au arătat atât cum să învăț eficient, dar mi-au și format gândirea „inginerească”, insuflându-mi dragostea pentru aceste două materii care, de fapt, și-au pus amprenta asupra personalității mele.

Care a fost parcursul tău profesional? Ce-ți doreai să fii când erai mic? Pentru ce te-ai pregătit?

Când eram mic, îmi doream să fiu, pe rând, inginer agronom, apoi profesor de istorie, și, ulterior, inginer AR. Venind Revoluția și apărând oportunitatea de a încerca marea afacerilor cu degetul, încă din facultate am dat dovadă de spirit întreprinzător, cu mici investiții din care am învățat atât gestionarea succesului, dar mai ales a insuccesului. Toate acele experiențe au dus către momentul în care, în 1999, pe data de 27 februarie, am deschis primul restaurant „La Mama”. 

Cum a apărut ideea de a face un restaurant? De ce „La Mama”?

Din discuțiile avute de-a lungul anilor cu prietenii sau cu clienții, pot spune că mulți sunt cei care visează să deschidă un restaurant. În primul rând, fiindcă dragostea pentru gustul bun, pentru mâncarea de suflet, e ceva ce e în noi toți și, în al doilea rând, cred că toți ne gândim, la un moment dat, când avem o experiență nu tocmai fericită într-un local, că noi am ști ce și cum să facem ca să meargă totul cum trebuie. Pentru mine, așa cum spuneam, copilăria a fost una fericită, iar conceptul de mancare „ca la mama acasă” însemna normalitatea, însemna garanția unei mâncări gustoase, într-o atmosferă calmă, caldă, de acasă. Chiar dacă se știe că exista, pe vremuri, o mare problemă cu aprovizionarea, fără ca ai mei să aibă vreo relație, mâncarea gătită de mama mea a fost mereu foarte gustoasă. Când trăiești cu mâncare bună toată copilăria, îi știi gustul și vrei să-l păstrezi. Eu mi-am dorit mult să-l dăruiesc și altora.”

Care au fost cele mai mari satisfacții din cei peste 20 de ani de „La Mama” și cele mai mari dezamăgiri?

Cele mai mari satisfacții, la fel ca și cele mai mari dezamăgiri de-a lungul celor 20 de ani de activitate în HORECA, le-am avut de la oameni. Treaba bine facută, mulțumirea atunci când vezi că cei din jur sunt lângă tine, indiferent de provocări, zâmbetele pline de încântare ale clienților, toate m-au susținut și mi-au arătat că sunt pe drumul cel bun. Pe de altă parte, am cunoscut și trădarea celor pe care-i consideram apropiați și nu a fost mereu ușor să merg mai departe, acceptând cele întâmplate. Știu că sună a clișeu, dar tot ce e omenesc nu ar trebui să ne surprindă. Atât bucuria, cât și dezamăgirea fac parte din viață. Asta am învățat foarte bine în toți acești ani în care mi-au trecut prin față sute de mii de clienți.

Care sunt evenimentele memorabile ce au marcat istoria „La Mama”?

În jurul „La Mama” au gravitat de-a lungul timpului și alte branduri pe care le-am dezvoltat: Cafepedia, plaja Martinez, pub-ul Charlatans, clubul Fever. Momente memorabile au fost multe, însă gândul mă poartă acum la o petrecere pornită de la pofta de a mânca niște cârnați de Pleșcoi alături de câțiva prieteni, soldată cu un concert ad-hoc Brenciu și Mărgineanu la Cafepedia, pe strada Pictor Arthur Verona, sau aniversarea de 2 ani Cafepedia din Iași, când am transformat parcarea într-o plajă cu nisip, șezlonguri, umbreluțe și piscină, concertul Oana Catalina Chițu din „La Mama” sau Revelioanele nenumărate la care Maria Buză ridica oamenii la dans pe mese, ori, de ce nu, ultimul concert Adrian Naidin din noul restaurant „La Mama” de la Muzeul Țăranului Român. De asemenea, evenimentul „Taste Romania”, unde am făcut o degustare de vinuri și bucate românești cu pairing între 14 feluri diferite de mâncare și 6 vinuri din soiuri autohtone pentru 140 de clienți din toate țările lumii, aflați la un congres în țara noastră. 

Domeniul HORECA se confruntă cu multe neajunsuri. Care au fost cele mai mari probleme cu care te-ai confruntat si cum le-ai depășit?

Foarte mulți ani a fost o presiune constantă a autorităților asupra restaurantelor. De asemenea, obținerea autorizațiilor nu a fost o chestiune ușoară, fapt care a limitat mult accesul investitorilor pe această piață. În ultima vreme, din nefericire, ne confruntăm cu altă problemă majoră – forța de muncă. Nu e vorba doar de lipsa oamenilor, ci și de absența dorinței lor de a munci și de a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac. La final, nu există o companie, ci există un grup de oameni care fac acea companie. Nu utilajele sunt importante, ci oamenii care le manevrează. Iar în HORECA nu contează doar priceperea, ci și cât suflet pui în ceea ce faci. Din fericire, am o echipă fantastică lângă mine, care mă ajută și mă completează. Asta mi-a permis, în ultimii ani, să pot avea și clipe de relaxare făcând ceea ce iubesc cel mai mult – călătoriile.

Ce ți-ai propus să faci până acum și nu ai reușit?

Două sunt dorințele care încă nu au prins viață, dar pentru care am conturate strategiile deja – e vorba de francizarea „La Mama” și deschiderea unui hotel care să completeze oferta noastră de servicii în domeniul ospitalității. Iar un plan pe termen lung implică, de asemenea, extinderea în țară, dar și în afara ei. Sunt sigur că diaspora s-ar bucura nespus să aibă la îndemână un restaurant în care să savureze bucate gătite ca la mama acasă. Și, după experiența avută cu străinii care gustă preparatele noastre tradiționale când vin în vizită în România, cred ca am avea mare succes!

Dacă ar fi să deschizi un „La Mama” în altă țară, ce oraș ai alege și de ce?

M-am gândit de multe ori la asta și cred că prima alegere ar fi Marea Britanie, chiar în Londra. Există acolo o cultură cosmopolită care asimilează cu o viteză enormă tot ceea ce este bun din alte culturi. Și ar avea ce asimila de la noi.